Dincolo de infern
24 martie 2018
Share
Nu-ţi sunt superioară, omule, prin cunoaştere muzicală. Nu sunt în stare să-l recunosc pe Mozart, ascultând opera Clemenza di Tito, căci sprinteneala, strălucirea jucăuşă a spiritului său, sunt absente aici. Tristeţea operei scrise la comandă, prea multele voci de castratti, de nu mai pricepi dacă pe împărat a încercat să-l ucidă o femeie sau un bărbat, mă îndepărtează de patefon. Tristeţea de a crea în acest mod. Sărman geniu, chinuit de foame (altfel cum i s-ar putea smulge aşa ceva, sub semnătură, în cea mai matură perioadă a vieţii?!), în pofida celor şase sute de opusuri, compuse inspirat… Geniu cu bucurie de copil, de ce nu ştiu totul despre sufletul tău? dar cum aş şti, când nici al meu, simplu şi comun, nu-mi este mai lesne de priceput?!
Astăzi cobor încet spre adânc, în propriul infern. Îl recunosc după descrierea lui Dante.
Tot de la divinul poet florentin am aflat că şi cei vii pot să străbată spre locul chinului veşnic, când sufletul le este peste poate apăsat de semenii lor.
Da, cei de pe pământ pot depăşi, în inventivitatea aplicării suferinţei, însuşi iadul.
„De orice îndoială se cuvine
să scapi aici, şi de-orice laşitate,
căci am ajuns în locul spus de mine,
unde-ai să vezi în veşnica durere
pe cîţi pierdură-al cugetului bine.
Ciudate limbi, afurisenii grele,
amare plîngeri, scrîşnet de mânie
suspin şi urlet, mîini plesnind a jele
se-nvîrtejeau în sumbră vălmăşie
prin pîcla grea, de-un fel la-nfăţişare
cu colbul ridicat de vijelie.”
(Dante Alighieri, Divina Comedie, Infernul cîntul III, versiune românească de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, 2006)
Nu ştiu când a început coborârea mea (pe cine am mai jignit, ce gafe de competenţă am făcut), doar că astăzi nu mă mai împotrivesc smârcului, alunecării în adânc. Mă las să cad doar din nevoia de tăcere şi nu-mi ajunge un şal, în care să mă învălui, ca să trec nevăzută printre voi, să nu vă mai aud vocile ridicate, nemilos-judecătoare. Astăzi, ca să obţin tăcerea lumii, sunt gata să mă las învăluită de întregul infern. Aici, sunetele devin înfundate, nu se mai disting, chiar vocile fandosite care nu-şi mai încap în celulare pe pământ, au tăcut, în sfârşit. Aici nu mai contează cunoştinţele şi performanţele muzicale, doar rezistenţa la fluiditatea noroiului, la monotonia peisajului cenuşiu.
Nu mă zbat ca altădată, când eram atacată de ispite.
Îmi caut pacea în smârcul cel mai întunecat, doar fiindcă acolo se poate ajunge uşor, imediat. Şi mă cufund fără să blestem făptura egoistă şi frivolă, care şi-a descoperit libertatea, aruncându-mă aici.
Asta este superioritatea pe care mi-o revendic, dragi concurenţi: pot să nu-l blestem pe cel vinovat de iadul meu, de infernul prin care tocmai călătoresc.
Şi dintr-o dată, simt adierea, simt puntea fermă a corăbiei sub tălpi. Am ieşit din infern, doar cu această mică, nemuzicală virtute apofatică…
Slavă iscusitului Corăbier, slavă Tie Doamne, Iisuse al meu!
Elena Frandeş
