Calul de lemn al copilăriei

Despre lemnul care incorseteaza cuvantul (şi adevărul) cu care ne jucăm zilnic, imaginându-ne că îl putem tăia de oriunde şi lipi oriunde, nu se vorbeşte în Scripturi.

Cum a devenit oare peiorativ lemnul, acest cuvânt cu mireasmă de păduri şi scânduri proaspăt tăiate, evocând civilizaţii săteşti atemporale? Şi mai presus de toate, evocând lemnul Crucii, prin care Hristos a biruit pe diavolul…

Iată că apare, în mod precoce, limba de lemn a copiilor, adică limba fără inimă, fără viaţă, fără discurs. Doar conformism mecanic. O regăsesc în vocea personajului cel mai distribuit în desenele lor animate: robotul.

Lipsa de timbru vocal, lipsa de idee, nonexistenţa amplificată din butoane îmi face fizic rău. Şi am observat cum lent, aproape toate personajele s-au molipsit de „stilul” acestui virus al dramaturgiei infantile, pozând în laureat al tuturor trofeelor de film. Aşa cum tonul „documentar” al peliculelor atee pentru cei mari se străduieşte să „mărturisească” absenţa lui Dumnezeu (din lumea lor), folosind cu predilecţie tonuri de gri-noroi, leii şi şoriceii, fetiţele şi bătăuşii au toţi de-acum voci sparte, ameninţătoare, duduind de adrenalină, împrăştiată ca unsoarea jalnică a unor mecanisme dezarticulate.

Şi cât de imaginativi sunt copiii! N-am putea să le ascundem, măcar până mai târziu (cum facem cu adevărul despre sex sau despre Moş Crăciun), că există şi această variantă tragică spre care se poate dezvolta şi în care poate îngheţa, inocenta lor personalitate?! modelul robotului cu limbă de lemn.

Scrie maica Siluana despre copilul interior: ”Fiecare eu are o istorie, un roman al vieţii sale, pe care şi-l scrie cumva singur. Nu evenimentele scriu istoria, ci felul în care le trăim şi le interpretăm noi.”

Cine se teme de modul în care copilul aşezat la televizor îşi va scrie romanul vieţii sale, oferindu-i-se, pe spaţiul aşteptării poveştilor, un robot de lemn pentru sufletul său, ca surogat, ca scutire de efortul de a se privi şi de a-şi compune atitudinea faţă de sine, faţă de lume şi faţă de Dumnezeu? Într-adevăr, va fi mai simplu de manipulat, dar nu va fi creativ, nici fericit. Nu-şi va putea ajuta ţara să prospere, nu-şi va cunoaşte şi iubi rădăcinile, nu va fi bun de nimic. Decât ca pion necalificat într-o monocultură.

„Fiecare copil îşi ţese, din pecepţiile şi emoţiile evenimentelor din viaţa timpurie, o poveste, un „scenariu”, care să-i asigure starea de bine pe care i-o cere firea din adâncul ei cel de necontrolat din exterior. Dumnezeu ne-a urzit din iubire şi pe un rost de iubire, pentru a fi capabili, pe măsură ce creştem cu trupul şi cu duhul, să ne bucurăm de El şi de lumea creată ca dar pentru desfătarea noastră duhovnicească şi trupească”, ne mai spune minunata Maică Siluana.

Iată o replică uzuală a lui Miky Mouse, într-un episod de pe canalul Disney Junior: „Copii, să spunem toţi în cor: mic-unelteleee!” Acestora (uneltelor) sau robotului „eu salvez tot” li se cere „ajutorul”, când vreun personaj desenat dă de belea. Refuz să-l mai numesc „animat”; filmul cu personaje şi limbă de lemn este doar desen. Anima înseamnă suflet. Iar acest ingredient, extrem de costisitor pentru industria cinematografică infantilă, a fost eliminat ca dăunător, din orice story. Nici poveste nu vreau să-i mai spun, căci nu există nici o asemănare între legănarea dulce a naraţiunii cu Feţi frumoşi din lacrimă (cu metafore şi formule de amânare tandră) şi duduiala interactivă a roboţeilor monstruoşi, care n-au nici o rezonanţă cu nuanţele visului, ale limbii literare şi ale comportării frumoase.

Când calul de lemn al copilăriei, pe care cel mic îl putea călări după plac este înlocuit cu corsajul de lemn al unei limbi formale, plicticoase şi agresive, încep să mă întreb: unde îi vom căuta copilului sufletul ca să-i vorbim, cum i-l vom descuia din hulubarul fără uşi şi ferestre şi fără poveşti, ca să-i alinăm plânsul, când se va lovi?!

Elena Frandeș

id33_xximages
Elena Frandes

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.