Cateheze pentru contemporani (XIII)

*Încă din secolul IV, preotul Vigilantius din Galia atrăgea atenţia că îndepărtarea de tradiţia apostolică reprezintă o degenerare periculoasă:
1. Indiferenţa să nu ia loc evlaviei.
2. Superstiţia să nu ia loc credinţei.
3. Înşelătoria să nu ia loc adevărului.
4. Şarlatania să nu ia loc iubirii.

*Cel ce cunoaşte totul şi nu este cunoscut de nici unul este Subiectul[1]:
1. Subiectul este suportul lumii şi condiţia ca lumea să existe (despre Cine este vorba în propoziţie?).
2. Adevărul trebuie raportat la Celălalt (deocamdată, vedem bine că nu vedem nimic).
3. Nefericirea se naşte din dispreţ (viaţa pendulează între suferinţă şi plictiseală).
4. Adevărul exorcizează de gelozie, de teamă şi de lăcomie (înfăptuirea adevărului este un curs de depăşire a erorilor şi a rătăcirilor).
5. Hristos nu doar rosteşte adevărul, El este adevărul (omenirea a învăţat ceva de la Hristos, ceva ce nu va uita niciodată, iubirea).
6. Subiectul ne învaţă verbele care contează: a crede, a spera, a iubi, a ierta, a răbda (alungând scepticismul plin de şiretenie, care se bizuie doar pe incapabilităţi).
7. Subiectul este pretutindeni taina centrală, niciodată marginală (spre deosebire de presa avidă după fleacuri, după isprăvi de beţie şi jaf).
8. Dacă vrem să scăpăm de Lucifer, să ne urcăm pe Golgota cu Hristos (imitarea formală a aparenţelor ar fi inutilă, ca în muzica lui Haydn).
9. Singurul Subiect care alungă frica de moarte este Hristos (spre deosebire de povestea lui Krishna, în care Ardjuna e cuprins de tristeţe, îşi pierde curajul şi vrea să renunţe la luptă).
10. Să nu facem niciodată blat cu perdantul de serviciu (crezând că nu merită osteneala).

*Singuri nu avem cum să reușim, dar – împreună cu Dumnezeu – nu avem cum să ratăm. O inimă plină de mulțumire ADUNĂ BINECUVÂNTĂRILE[2] primite (la fel cum magnetul adună fierul).

*Când reușim să găsim iubirea, zeci de mii se vor lumina[3]:

1. Dragostea este și lumină (doar așa existența primește un sens binecuvântat). Putem înțelege pe alții și alții ne pot înțelege pe noi.
2. Fără dragoste, nimic nu este deplin (doar dragostea împlinește viața). Doar dragostea ne oferă forța de a realiza comuniunea cu El.
3. Doar demonii nu pot suporta iubirea (ceea ce face posibil infernul). Iadul este starea celor lipsiți total de iubire, a celor ce s-au obișnuit să Îl refuze, fără să mai știe neapărat exact de ce.
4. Nu ajunge să nu avem ură (trebuie să avem iubire). Doar virtutea iubirii ne îmbracă în haină luminoasă.
5. Mărgăritarul cel mai de preț este iubirea Lui (și este accesibil). Prin urmare, vom înceta să Îl jignim cu neascultările noastre. Hristos este mărgăritarul în care sunt concentrate toate mărgăritarele.
6. Iubirea este asociată cu smerenia (singura care o face vizibilă). Numai cei smeriți realizează cât de mare este iubirea Lui pentru noi.

*Omul dă naștere la toate, prin atitudinea lui greșită față de Dumnezeu[4]:

1. Omul generează stresul (pruncii nu au nici un stres).
2. Paharul amar începe să se îndulcească (secretul este ca omul să Îl iubească pe Dumnezeu).
3. Inhibarea sentimentului de vinovăție nu e o soluție (doar pocăința sinceră ne scoate din starea de împietrire).
4. Profeții avertizează poporul ales să nu se alieze cu Babilonul. În limba greacă, orfani sunt și părinții care își pierd copiii. Cutezanța este nerușinare, exces, înfruntare, disprețuire, batjocorire. Sărbătoarea este o eliberare, nu o povară. Jefuirea, manipularea și desfrânarea sunt forme de idolatrie. Sfântul mizează totul pe Dumnezeu, fiind sigur de reinstaurarea stăpânirii Lui asupra universului. Zorobabel nu este Mesia (clarifică Ishodad Merw).

*Un proverb britanic zice că un englez nu călătorește să vadă un alt englez. Un păcătos călătorește să vadă un sfânt, nu un alt păcătos. Un proverb francez zice că degeaba inventăm multe, dacă nu avem memorie. Degeaba am găsit salvarea, dacă ne prefacem că nu o ținem minte. Un proverb italian spune că fericirea este compusă din evitarea ghinionului. Fericirea nu este doar evitare, ci mai ales umplere de lumină. Un proverb maghiar spune să nu pui prea mult fier în foc. Dreapta măsură previne stingerea flăcării de iubire și de viață:

1. Omul nu este un rechin care înghite peștii mici.
2. Cel înțelept se culcă devreme.
3. Nu desena balauri, până nu ai fixat săgeata în arc.
4. Nu poți alerga, până nu înveți să mergi.
5. În războaiele bogaților mor doar săracii.
6. Pentru un câine furios, zece verste nu reprezintă o distanță lungă.
7. Încrede-te în Dumnezeu, dar ferește-te de pietre.
8. Nu discuta secrete cu frizerul.
9. Michiduță pune mai multă miere în cafeaua vecinei.
10. Mincinosul trebuie să aibă o bună memorie.

*Omul este mulțumit atunci când reușește să își demonstreze că a reușit să accentueze aspectul esențial al istoriei (că nu a ratat ce era mai important)[5]. Austriacul Stefan Zweig este ferm: Îndreaptă-te! E timpul să trăiești, să ieși din celulă, să guști libertatea și fericirea, să strălucești, să fii treaz și conștient de bucuria luminii! Pentru o reușită, suspiciunea nu are loc. Suspiciunea este o patimă, iar îndreptarea este incendierea patimilor[6]. Cei cocârjați sunt cu ochii în noroi, nu văd cerul. Întunericul este un mister, dar este unul terifiant, de evitat la tot pasul. Italianul Alberto Moravia este un apostol al îndreptării morale:

1. Monotonia este o muzică greu de ascultat.
2. Dacă nu înțelegi dreptatea, nu te poți îndrepta, nu poți urca treptele cunoașterii.
3. Principiul credinței este sinceritatea: cine se minte singur că nu e strâmb, acela nu poate fi fericit.
4. Mai bine un efort de o jumătate de secol, decât un chin veșnic.

Marius MATEI

_____________________

[1] Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, Grinta, Cluj-Napoca, 2008, p. 9.

[2] Peggy Joy Jenkins, Educarea spirituală a copiilor, Livingtone, București, 2014, p. 29.

[3] Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 395.

[4] Simeon Kraiopoulos, Stresul: cum se naște și cum se tratează, Editura Bizantină, București, 2015, p. 56.

[5] Gianfranco Ravasi, Întrebări privitoare la credință, Humanitas, București, 2011, p. 312.

[6] Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, IRI, București, 1998, p. 483.