Dansând în Rai

Sufletul fără rugăciune seamănă cu un om disperat care vrea să dea un telefon dintr-o zonă fără semnal. Doar în momentul în care se apropie de un om sincer, rugător, va putea comunica, aşa, prin intermediar. Iar dacă se va strădui să devină el sincer şi rugător, va înroşi linia către Cer singur. Fiind noi încă la începutul strădaniei, avem nevoie de intermedierile sfinţilor. Fără credinţă, vom derapa cu siguranţă pe poleiul ateismului şi ieşirea în decor s-ar putea să nu fie tocmai plăcută. Părinţilor, rugaţi pe Sfântul Stelian să vă ocrotească pruncii! Cei apostaţi, luaţi aminte la Iacob Persul, cel care s-a pocăit de lepădările jalnice. Cu toţii, să ne punem nădejdea în Maica Domnului, fântâna limpede a nemuririi. Să avem curajul Sfântului Paramon de a demasca păgânătatea. Bucură-te Ecaterina, că Mirele ţi-a deschis uşile Raiului! Sfinţilor, rugaţi-vă să dansăm şi noi, întunecaţii, în cămările cereşti. Hora învingătorilor: lanţurile robiei nu le mai sărutăm. Postul este mai mult decât o conjuctură bună de a nu ne mai întoarce la necumpătări: este un act de cult. Să dănţuiască Isaia, să se bucure Moise: Mesia Se naşte, lăudaţi-L popoare! Maneaua macabră a păcatului a trecut: avem la dispoziţie Taina Pocăinţei! Dansul cumpătării, imnul iubirii, refrenul iertării: colind fratelui sărman mai mic al Fiului Omului.

Dintre toate formele de ascetism, stâlpnicia pare a fi cea mai grea pentru un călugăr. Nu e uşor să trăieşti 40-50 de ani pe o platformă de doi metri pătraţi, la 20 de metri înălţime. Bunăoară, cuviosul Alipie a trăit 53 de ani sus pe stâlp: peste capul lui se arăta un stâlp luminat ca de foc. Stâlpnicii depindeau de bunăvoinţa celor ce le aduceau apă şi puţină hrană. Cunoşteau Evangheliile, Psalmii şi Ceasurile pe de rost, ţineau calendarul pe răboj, ziceau neîncetat rugăciunea inimii şi făceau metanii. La baza coloanei se adunau pelerini pentru îndrumare spirituală. Tot aici se slujea Liturghia. Nu e nimic excentric, nu e nici o plăcere bizară să trăieşti suspendat în cer. Nu e un suicid lent: stâlpnicii ating vârste înaintate. Aceşti vulturi ai pustiei sunt în primul rând asceţi. Chiar dacă puţini au sfârşit fulgeraţi, restul nu s-au descurajat. Viaţa pe stâlp e un trai în rugăciune. Stăteau toată ziua în picioare, iar noaptea privegheau ca capul pe balustradă. Îşi petreceau nopţile recitând psalmi. Sfinţilor stâlpnici Maron, Alipie, Simeon cel bătrân, Simeon cel tânăr, Daniel, Lazăr, Mar Zeora, Pavel din Latro, Lazăr Galisiotul, Luca şi tuturor staţionarilor sirieni, rugaţi-vă pentru noi!

În fiecare an, de pomenirea Sfântului Clement Romanul, apa se îndepărtează de la ţărm ca la trei mile, încât poţi merge ca pe jos. Depărtându-se marea, poporul intră bucuros şi săvârşeşte prăznuirea sfântului. Într-un an, a fost uitat acolo un copil mic… Apa a revenit şi părinţii şi-au plâns pruncul! Peste un an, tot de pomenirea sfântului, apa se retras din nou: pruncul era viu! Sfântul Clement îl hrănise şi il ferise de fiarele mării. Te cinstim sfinte al lui Dumnezeu, pentru că ai lepădat haina dezmierdării. Bucură-te sfinte, că te-ai aprins de râvna credinţei! Te cinstim omule divin, că focul necredinţei l-ai stins pînă la cenuşă. Bucură-te sfinte, strugure copt al vieţii!

Se pare că nu mai avem timp nici „să ne tragem sufletul”. Zicem asta grăbindu-ne să rezolvăm multe cezarisme, uitând că târâm sufletul, zdrobindu-l, neadăpându-l şi nehrănindu-l. Avem nevoie de mult mai multă autodisciplină, pentru a şi termina ceea ce ne-am propus în aceste zile de post. Soluţia: să petrecem mai mult timp în Familia Sfinţilor.

Marius Matei