Dincolo de cenuşiu

Maica Domnului

Durerea acelui loc ars, din care a dispărut patima, întunecă parcă frumuseţea cea de toata ziua. Ştiam să mi-o prepar şi credeam că de mine depinde sclipirea de rai în care izbuteam să rămân, dacă nimeni nu mă tulbura, un ceas sau două. Dar cât orgoliu era în acel exerciţiu de compunere a frumuseţii! Credeam că o pot dărui şi altora, când dintr-o dată descopăr că nimeni nu are, până la urmă, nevoie de ea. Aşadar imi propun căutarea păcii chiar in cenuşă, îndurarea nefrumuseţii decepţiei asupra mea însămi, pâna ce sufletul va înceta sa mai sufere pentru ceea ce a trebuit sa piardă: iubirea de sine.

Şi cât de bine spune Arsenie Boca Ieromonahul:

“Dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aceea.”

Doamne, curăţă-mă de sentimentul cenuşii care rămane dupa arderea legărilor mele de lumea aceasta! Împiedică-mă să mă mai întorc la neînsemnatele mele plăceri, pe care le confundam cu însăşi sufletul meu.

Aflu tot de la Părintele:

„Sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă şi mândria – iar dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate bucurii duhovniceşti, cad în primejdia de a se îndrăgosti aşa de tare de propriul lor suflet pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor.”

Şi eu, care mă temeam doar de magnetismul animal, de ispitele care vin prin trup! Mi se părea că atunci când bucuria se stinge în cenuşiu, Domnului nu-i mai pasă de mine. Fugeam de acel cenuşiu pe care trebuia să-l transform în pace desăvârşită, între suflet şi trup.

Înţeleg până la urmă cât de necesară este baia de lumină cenuşie, de ziuă noroasă, pe care Îngerul ne-o pregăteşte uneori.

Răsfoiesc îndelung stampele lui Albrecht Durer: descopăr sublimul creaţiei în aquatinte. Adică în cenuşiu.

Mai spune Părintele Arsenie:

„Iisus ne-a facut datori sa stim ce-i cu noi pe aici şi, într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă şi cine ne întinde momele. – Că de la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde ajungem. Calea Mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate şi dându-ne îndrăzneală. Pe cărarea mântuirii însă merg două feluri de călători, căci de atunci … un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului.” (Cărarea Împărăţiei)

Dar Doamne, dacă Nevazut Tu mergi cu mine in fiecare zi, până la sfarsit, simpla Ta însoţire cavalerească îmi ajunge ca să colorez fereastra bucuriei, chiar in lumea aceasta. Nici un cenuşiu sufletesc nu există între mine si Tine, iar de rest, ce-mi pasă, ce prieteni mai vreau, ce like-uri?

Poate că starea de cenuşiu prin care trec uneori este însăşi tristeţea Ta, Doamne; tristeţea pe care, cu tandreţe mă laşi să o simt şi să pricep, că dezamăgirea aceasta Ţi-am provocat-o chiar eu: cu preapuţinul meu răspuns –rostit şi trăit- dat nesfârşitei Tale Iubiri.

De câteva zile, tot scap din mână câte ceva: portocala, felia de şuncă, bucăţica de pâine… Cine să fie sufletul care îmi cere să dau pentru el? Poate i se apropie un termen strâns al judecăţii cereşti, un examen de promovare într-un locaş mai bun sau Doamne, însăşi scăparea din iad! Un suflet al cărui nume nu-l ştiu (sau nu mai sunt în stare să mi-l amintesc) are nevoie să-i facă cineva din lume o mică pomenire; dar cum îi voi spune, pentru cine voi da?!

Lucrurile îmi cad din mână tot mai insistent. Degetele care apucă pruna se desfac de la sine şi o lasă să se rostogolească pe jos, chiar în faţa icoanei. Bat metania ca s-o ridic şi mă ruşinez. Ce mai întârzii ca să pricep, ca să pornesc în căutarea săracului pe care să-l miluiesc?! Iau din dulap ciocolata amăruie, pe care şi copilul şi soţul o refuză cu ţâfnă şi plec, avertizată însă că trebuie să mă întorc urgent.

O, nu, asta nu. Străbat jumătate de cartier şi nu întâlnesc nici un cerşetor, căci este luni şi nici ei nu lucrează fără eficienţa pe care tradiţia milei i-a învăţat s-o aproximeze. Am timp să mă gândesc la lucrurile paradoxale care mi se întâmplă de vreo două zile, la locurile din casă, unde forţa gravitaţiei este uimitor crescută, smulgându-mi aproape din mână roşia pe care o ating, ca s-o izbească de pământ. Mai mult, apa care fierbe ajunge în cele din urmă pe pielea mea, să-mi amintească în ce fel, cu ce dureri pătimeşte sufletul căzut în arderea veşnică.

Plâng, plâng, plâng… Sunt în direct cu iadul, al cărui plâns îl aud, în ziua aceasta ploioasă. Încerc să mă documentez asupra acestui loc, dar nu cu bucuria cititului, ci cufundată într-un cenuşiu iremediabil.

Arsenie Boca Ieromonahul spunea:

“Durerea nu e obiect sănătos de meditaţie. De durere trebuie să scapi, să o depăşeşti, să fii deasupra ei. Dar trebuie să vină cineva să te scoată din cercul tău chinuitor de îngust. Căci durerea ta te ia în vârtejul ei şi te închide dinspre toată lumea şi dinspre orice lume. E parcă o prelungire a iadului după tine” (Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002).

Aş putea trăi cu cărţile Părintelui lângă mine, găsind în ele îndreptar pentru fiecare clipă a vieţii.

Şi cu fiecare sfat, cu fiecare rezolvare minunată, încerc dorinţa năvalnică de a mulţumi Domnului fiindcă ne-a dăruit tocmai nouă acest sfânt. Fiindcă atâtea din scrierile lui au ajuns în librării, ba chiar la chioşcurile de ziare, gata să mângâie orice suflet necăjit.

Elena Frandeş

id33_xximages
Elena Frandes

3 comments on “Dincolo de cenuşiu

  1. Marius Matei octombrie 10, 2014 at 11:48 - Reply

    Ma bucur de revenirea Mesajului patrunzator in inimile deschise pentru a recepta lumina. Ma bucur de exultarea de a vestia ca nu e de saga, ca pacatuim traind ca si cum Mesia nu ar fi murit pentru noi. Va recomand „L”ucrarea „Se intorc mortii acasa”, de Cornel Constantin Ciomazga. Aseara am fost la lansare intr-o urbe ardeleneasca. O intalnire profund marcanta. Dincolo de cafeniu (cenusiu), exista Ceva, dar trebuie sa stii Unde sa cauti.

  2. Elena Frandes octombrie 11, 2014 at 12:24 - Reply

    Multumesc, Parinte, ca m-ati pus pe urmele unei carti bune. Imi place si cred la randul meu in ideea minunatului scriitor: Hristos este libertatea in suferinta, in vreme ce Antihristul este fericirea in constrangere.

  3. Diana octombrie 15, 2014 at 10:53 - Reply

    Este o carte nu doar buna, ci foarte utila. Inca un capitol la Faptele Apostolilor! Instructiuni de folosire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.