ISIHASMUL 3G

Urăsc netul! Da…. Cu patimă! Şi stau pe el toată ziua! Tot cu patimă… Lucrez pe el fără răgaz, trimit şi primesc continuu e‑mailuri, sunt scăldat, scuturat, rupt şi aruncat cât colo de un taifun informaţional, citesc toate lucrurile mari şi mici, informaţii esenţiale şi prostioare, sfaturi duhovniceşti şi lucruri de cancan. Îndeosebi asta îmi repugnă. Amalgamul înfiorător. Curvele şi sfinţii, violurile şi miracolele, crimele şi milosteniile, întunericul şi lumina înghesuite în bytes şi gigabytes, călătorind cu toţii pe ţevile alea minuscule, ca nişte capilare ale promiscuităţii, cristalizând amorf starea omenirii din mileniul trei. Şi mă mai dezgustă ceva, un lucru la care, până acum – slavă Domnului! – nu am prea luat parte – sporovăiala cronofagă, statul pe Facebook, arsul timpului aiurea, socializarea artificială la propriu, satul global în care nu există decât gura satului.

Mai nou, netul a pătruns şi în mânăstiri. Nu mă refer la faptul că marile noastre lavre au site‑uri. Nu, în fond asta e ceva benign. Mă refer la călugării cuplaţi la net. La monahii cu smartphone şi computer, care au toate drăcăriile de aplicaţii despre care, uneori, nici nu am auzit. Ei s‑au lepădat de lume, dar lumea s‑a reînfiripat în sânul lor, capilarizându‑le nevoinţa cu mici şuviţe optice sau 3G prin care toate zoaiele ei se scurg în mânăstiri. E ca şi cum ai conecta haznaua la biserică printr‑o conductă directă. Nu contează că prin ea se poate scurge şi curata, binefăcătoarea apă pluvială. Nu! Important nu e ce iese prin net din mânăstire şi, de cele mai multe ori, se pierde în magma fetidă despre care am vorbit, ci ceea ce intră şi spurcă!

E drept, aici totul ţine de fiecare monah. Butonul de navigaţie este la el. Şi nu am văzut niciodată oameni mai capabili să transfigureze tehnologia, să‑i smulgă ultimul pixel luminos, dacă îl are, şi să îl aşeze în poala Domnului. Dar câtă trudă, câtă zdroabă, câte pericole să ţii piept mâlului sau – ce sublim! – să îl foloseşti ca să îţi fecundeze ideile. Din punctul acesta de vedere cred că doar monahii sunt în stare să facă ceva cu netul. Dar mai bine renunţă. Nu pierd, până la urmă, nimic…

Cristian Curte

Editorialul revistei Lumea Monahilor nr. 117, martie 2017.

id20_cristi
Cristian Curte

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.