LOADING

Type to search

Patriarhul și cruciulița

Editoriale

Patriarhul și cruciulița

Share

Am remarcat două prezențe notabile la evenimentul de la Ateneu, cu ocazia preluării de către România a președinției Consiliului UE. Desigur, asta pe lângă surpriza plăcută a discursului ținut în limba română, integral, de Donald Tusk… Un act de deferență față de poporul român, unic la nivel mondial – ținând cont de statutul de top al evenimentului din 10 ianuarie. Însă, pe lângă acest discurs politic presărat cu citate din corifeii literaturii române (nu a fost singurul delegat străin care a recurs la această stratagemă de captatio), am avut bucuria să sesisez în rotonda Ateneului – impozantă prin clasicismul suav și iată, acum și prin conținutul umanității politice contemporane – două prezențe asupra cărora mă voi opri în cele ce urmează.
Prima, extrem de vizibilă, a fost cea a Patriarhului României care a ocupat loja centrală, flancat de Jean-Claude Junker și Florin Iordache. Figura demnă și onorantă a Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe majoritare a avut rolul de a configura public “organigrama“ de facto a Statului Român. Biserica este cel mai important partener social al administrației statale, este factor de echilibru emoțional la scară largă, dar și de balans al dialogului între straturile societății românești. Semnul de exclamație alb, așezat strategic între “straiele nemțești“ (negre, toate) ale politicienilor a fost exact contrapunctul vizual/simbolic necesar, pentru a marca o scară de valori românească la început de mileniu. O scară de valori tradițională, senină, firească. Nimic bățos, o lipsă totală de aroganță sau suficiență identitară care arată doar faptul că așa suntem noi așezați pe scara de Dumnezeu lăsată lumii acesteia. Și perpetuu actualizată: cezarul/heghemonul și patriarhul, secolul și veșnicia, republica și Împărăția, impozitul și milostenia, PIB-ul și lucrarea harului.
Pe de cealaltă parte vreau să aduc în atenție gestul de curaj și statornicie mărturisitoare a actriței Manuela Hărăbor, conștiință creștină importantă a breslei ei, dar și expresie a talentului atent & reverențios la adierea Duhului. Artista a purtat cu eleganță o rochie neagră, perfect adecvată momentului, iar la gât îi lucea o cruce. O cruce imposibil de ignorat, ca un discurs definitoriu limpede, o asumare pe șleau a valorilor de care UE acum se simte cumva deranjată ideologic. Ce forță are Sfânta Cruce! Chiar și micuță, discretă, purtată cu naturalețe acolo unde este nevoie de ea, face minuni. A fost șarful metafizic al întregii seri, a fost “strigătul mut“ al sufletului european parcă prea colmatat în birocrație, manipulat prin ideologie, surpat în mitologie egalitară, dar și în legendarizarea multiculturalității. Sufletul creștin al Europei nu a murit, nu s-a volatilizat ci s-a retras din colectivități în… oameni. Harul nu mai operează cu mulțimi (mari), ci cu persoane. Iar una din ele și-a pus crucea la gât, ca o lesă eterică a Duhului Sfânt, arătând astfel cine ar trebui să fie adevăratul Stăpân!

 

Răzvan BUCUROIU

 

sursa foto: ortodoxia.me

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *