Rai şi iad. Liniştea de slujire a preoţilor

Cândva, parcul cu arbori de tuya era pentru mine o pregustare a Raiului. Mă plimbam, mă rugam, citeam, priveam jocurile copiilor, în aerul cel mai pur ce poate fi găsit într-un oraş aglomerat. Dar iată că, şi în acest rai al meu, apare ispita. Nu ştiutul şarpe, care şoptea în Raiul cel adevărat îndemnuri pierzătoare de suflet protopărinţilor noştri. Este o ispită care vine din interior şi vreau să scap de ea.
Să nu consider ofensă, răsteala lor împotriva mea, eliberarea lor, cu preţul hărţuirii mele. Mă refer la câini. Zilnic îi întâlnesc în parc, câini cu stăpân, dar fără lesă. Acest dar le este făcut din iubire şi din încredinţarea că trecătorii ar putea să suporte, la urma urmei, ameninţarea favoritului lor, ca animalul să se poată zbengui în voie. Nu pentru asta sunt făcute parcurile?!
Mi-am propus să-mi educ mânia pe care mi-o trezesc, necontrolat, printr-un influx de adrenalină, stăpânii de câini fără lesă şi cred că am găsit. Am decis să mă consider vrednică de iad, pregătită să suport muşcăturile lor, pentru păcate pe care le fac zilnic. Să accept că aceasta este osânda ce mă aşteaptă în infern, dacă nu-mi îmbunătăţesc viaţa: să fiu dată de vie la câini. Pentru că vii vor fi percepţiile noastre chiar şi acolo.
De când l-am citit pe Dante, mă pasionează peisajul Infernului. Suferinţa, pedeapsa pentru stăruinţa în minciună, în trădare, în clevetire, în crimă, cum ar putea fi aplicată, dacă n-am simţi muşcătura iezerului de foc şi a fiarelor din Infern?
-Bine, frate, dacă ţi-e mai uşor să suporţi lumea aceasta, fără măsură de rea, nevrednică de iubirea faţă de aproapele, accept să mă dai pe mine câinelui tău. Dar refuz să mă mânii pe tine. Câţiva ani am luptat cu mânia faţă de copilul neascultător, care nu voia să înveţe. Am scăpat de asta, m-am liniştit. Nu vreau s-o iau de la capăt cu tine.

Ieri au fost eliberaţi 500 de deţinuţi, acuzaţi de crimă şi tâlhărie, cu pedeapsa neispăşită. În aceeaşi zi, un jurnalist acuză un preot de ţară de încălcarea poruncii a şasea, fiindcă şi-a apărat proprietatea de câinii strecuraţi prin gard, de către sătenii săi. Îndrăznise părintele să predice, întocmai ca protosinghelul Nicodim Măndiţă, să nu mai facă nuntă cu lăutari şi strigături deocheate. Să nu-şi mai ducă salariul la crâşmă, lăsându-şi copiii nemâncaţi.
Ce s-a mai înfuriat hangiţa!
-Ce intră popa în avutul meu? Lasă c-o să am şi eu grijă de-al lui. Ce mare lucru să scoţi nişte leaţuri dintr-un gard şi să dezlegi noaptea câinii? Sau să cinsteşti un băiat să-i sară în ogradă şi să deschidă cuşca de păsări?! Iar dacă popa le face câinilor mei ceva, pun un nepot să-l fotografieze când e mânios. Iar pe cumnatul jurnalist să-l ameninţe cu puşcăria!
Îmi continui plimbarea şi mă întreb: Cum a ajuns un câine să valoreze mai mult decât un om?
Da, s-a mai întâmplat la romani, când gladiatorii erau aduşi în arenă, să lupte cu fiarele.
Şi la vechii egipteni, să fie adorată pisica.
Devine oare câinele nostru animal sacru? Nevoia lui de hârjoneală liberă pare mai importantă decât nevoia mea de rugăciune, decât nădejdea de mântuire a sufletului creştinesc. Mă gândesc adesea cât de mult şi de nedrept este tulburată liniştea de slujire a preoţilor.

Doar când contemplu, nu am impulsul să mă apăr. Atunci de ce, într-un parc, în loc să merg natural, cu rugăciunea mea, eu mă apăr de câini, de biciclişti, de bruiajul mecanismelor de tuns iarba, de vocile elocvente care perorează pretutindeni… Dacă aş dărâma zidul cartilaginos pe care eu l-am intrus şi aş accepta acum că şi animalele şi velocipedele şi făpturile cu voci sparte fac parte din perfecţiunea alcătuirii mele, create de Domnul, totul ar fi mai uşor. De ce atâta prudenţă şi dorinţă de neatingere?
La „să ne iubim unii pe alţii”, atingerea este esenţială. Intoleranţa mea faţă de celălalt, faţă de tabieturile lui, crează picăturile de iad care îmi impurifică viaţa.
Şi totuşi, dacă făptura nu se iubeşte pe sine, atunci cum îşi va putea iubi aproapele? Căci condiţia poruncii este „ca pe tine însuţi”.
Iubirea propriului suflet dispare, se macină, prin practicarea păcatului. Accept atunci că această lume de nesuportat sunt eu însămi. Dar sinele adevărat, cel ce conţine esenţa divină, trebuie căutat, conştientizat şi iubit. Nu acesta este sinele pe care ni se recomandă să-l lepădăm.
Să nu critic, să nu judec, doar să contemplu. Zgomotele lumii nu vin din afară, ci din interiorul meu. Înclusiv câinii care mă latră.

Elena Frandeş

id33_xximages
Elena Frandes

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.