Rugăciunea celuilalt

Când mă apăr, când îmi apăr viaţa, pledând pentru un tabiet al meu de care ea depinde, am sentimentul că sunt o fiinţă rea şi lipită de generozitate. La fel, când sunt tulburată din rugăciune, ba chiar conversată, mi-e greu să răspund politicos.

Am cunoscut o fetiţă, a cărei mamă suferea grozav pentru neputinţa copilului ei de a rămâne mai mult de un sfert de ceas în biserică. N-avea cu cine s-o lase şi astfel, nici ea nu se putea bucura de Sfânta Liturghie. Într-o duminică, fetiţa de şase ani a văzut un copil cam de vârsta ei în strana cântăreţilor. Era copilul unui psalt şi stătea întotdeauna până la sfârşitul slujbei. Fetiţa află. După ce s-a închinat, s-a aşezat şi ea într-o strană, aflată simetric, în jumătatea femeilor.

Minunată era biserica, văzută din locul acela! Surâsul icoanelor mari, gesturile apropiate ale preoţilor, lumina strecurată prin vitralii… Era atât de fericită, încât a început să se roage intens, cu ochii întredeschişi, spre marea bucurie a mamei. Delicata cută dintre sprâncenele fetiţei se menţinu aproape treisferturi de ceas. Atât de înalt a fost strigătul interior al femeii (: De-acum, Domnul meu, vom fi nelipsite amândouă de la Sfintele Tale Liturghii!), încât a trezit pizma satanei.

Târziu, după Heruvic, în marea linişte a rugăciunii, intră cineva şi, izbindu-se de unul şi de altul ca o pasăre oarbă, ajunse în faţă şi se prăbuşi într-o strană. Apoi, privind în jur, cucoanei somnoroase i se păru că locul fetiţei era mai bun ca al ei şi i-l pretinse:

-Tu poţi să stai şi în picioare!

Înşfăcată de guler şi trezită din concentrarea rugăciunii, fetiţa suportă un şoc. Ieşi urlând din biserică şi până seara nu încetă să-şi întrebe mama:

-De ce m-ai pedepsit?!

Pasărea oarbă n-a rămas nici măcar până la Tatăl nostru. Se ridică surâzând în dreapta şi în stânga şi ieşi biruitoare, mulţumită de opera educaţională pe care o făptuise. Alungase din biserică pe cel mai fraged rugător al ei.

-De ce i-ai răspuns la salut, întrebă o doamnă în vârstă, după epuizarea scenei. Eu n-o cunosc. Nu e de-a noastră.

Cândva, după un sfânt maslu, un minunat părinte, care ni se adresa cu „credincioşia voastră”, ne-a spus:

-Nu vă luaţi la trântă cu satan. Este nespus de inteligent şi viclean. Doar arhanghelul Milail poate să lupte cu el. Mai bine îl ignoraţi.

Cred că nu este lucru pe care să ni-l râvnească mai mult cel-urât decât bucuria rugăciunii. Orice poate să le ofere supuşilor lui: bani, glorie, succese în amor, dar nu bucurie. Toate „darurile” lui se transformă până la urmă în depresie. În ceva care seamănă cu zaţul deznădejdii, în zorii unei beţii.

Rugăciunea copacilor şi a copiilor

Am regăsit arborele croton, uitat în casă într-un concediu neprevăzut de lung, cu un chip al vestejirii şi suferinţei, ce semăna cu agonia unui bătrân părăsit. Cât de umană era înfăţişarea sa, cu nervuri pregnante şi înroşite, ca nişte articulaţii inflamate! Am observat că, până şi frunzele şi-au înclinat şi apropiat jumătăţile în unghi, ca nişte palme care se roagă. Avea optzeci de frunze lanceolate şi pierduse trei, dar restul erau pliate în calmă rugăciune. Cât o biserică întreagă cereau, ca seceta lor să înceteze!

Am abandonat geamantanele, repezindu-ne să aducem apă şi ne-am adunat toţi în jurul crotonului, rugându-ne pentru învierea sa.

După două nopţi şi o zi, minunea s-a petrecut: frunzele copacului agonizant îşi arătau iarăşi faţa, renunţând la unghiul închiderii în sine. Formele lor aveau convexitatea spre soare, conţinând curbele vieţii şi ale bucuriei.

-Ce înţelept este crotonul nostru, spune un copil. Şi-a restrâns atât de mult suprafaţa frunzelor, pliind-o, încât a transpirat mai puţin.

-Este înţelepciunea supravieţuirii, le explică mama.

-Mi-ar place să-i semăn. Să pot renunţa la jumătate din jucăriile mele. Ar conta cât o rugăciune, nu?! Sau măcar să mă abţin să cer altele, să-mi întorc faţa de la dorinţele mele, aşa cum au făcut frunzele copacului, renunţând la soare.

-Dacă am putea să deosebim arşiţa de lumină, arătându-ne faţa doar când nu ne-o primejduim…

Elena Frandeş