LOADING

Type to search

Sprinteneala sau lenevirea inimii

Editoriale

Sprinteneala sau lenevirea inimii

Share

Spune Maica Siluana: “Domnul s-a milostivit de mine și mi-a arătat că poruncile sunt repere care nu doar îți arată Calea, ci îți și dau putere să mergi pe Cale. Noi ne împotrivim pentru că, prin cădere, am ajuns să credem că putem face orice dorim și suntem atât de orbi încât nu ne dăm seama că nici măcar nu dorim ce voim, ci ce ni se impune de către niște forțe necunoscute nouă.”
Înţeleg că istovirea, de care se plâng atâţia, chiar unii tineri, este absenţa puterii de a merge pe Cale. Dacă n-ai ales bine, după o vreme, nu mai primeşti energia vieţii, ca să continui. Stimulezi cu vitamine şi minerale scumpe, ceea ce ai putea obţine gratis prin rugăciune. Sentimentul că pierzi vremea, rugându-te este înşelător. Altfel, pierzi vremea dormind. Şi satisfacţia somnului eternei tale oboseli este inferioară bucuriei rugăciunii. De ce nu vrei să le schimbi?!
Văd părinţi care se sacrifică, plini de iubire, copiilor mari de-acum, dar prea puţin iubitori. Am văzut într-o zi, în parcul de joacă, o făptură paradoxală, a cărei vârstă şi sex nu le mai puteai defini.
-Iar ai unul mic, a întrebat cineva şi bunica aceea cu părul căzut de cobalturi, într-o stare avansată de tratament oncologic, a încercat să surâdă, revărsând o uriaşă iubire asupra pruncuţului:
-Nu eu l-am născut, dar dacă maică-sa doarme toată ziua, cum să nu-l scot la soare?!
Lenea sau sprinteneala nu ţin de vârstă sau de generaţie, nici de locul de unde îţi mănânci pâinea, ci de puterea de sacrificiu pentru aproapele. Nu pentru cel leneş, ci pentru altul, care suferă de pe urma lenevirii lui.
Un preot poate aduce sufletele la credinţă prin citirea şi interpretarea Sfintelor Scripturi, predicând deci. Un om oarecare poate face asta doar prin pilda propriei vieţi şi prin povestirea minunilor ce i se întâmplă. Există însă un un teritoriu comun, în care, preot sau mirean, este loc de slujire pentru oricare dintre ei, căci nu se referă la vocea sau iscusinţa cuvântului rostit, nici măcar la glas, ci numai la privire: acest spaţiu delicat este privirea cu înţelegere a zidirilor lui Dumnezeu.
Cel care cade sub ochii tăi şi atitudinea ta faţă de el este criteriu de mântuire.
Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre” spune psalmul 94.
Când un preot matur şi sănătos trimite afară, în frigul de minus nouă grade, vreme de trei ceasuri, un frate al său mai tânăr, ca să primească lumânarea şi prescura celor veniţi la hram, deşi în altar mai are cinci cuvioşi care l-ar fi putut înlocui măcar zece minute, această nepăsare sfâşie şi sminteşte.
-Lasă-l, că el este astăzi casier! a fost oprit să-l ajute, în pragul uşiţei laterale, de ieşire afară din altar, părintele de mănăstire invitat. Şi fiind vorba de bani, de adunarea lor, argumentul a reuşit să-l oprească, fiindcă nimeni nu se ruşinează mai mult, în lumea asta, de apropierea banilor, decât un ieromonah. Auzind, cel prigonit s-a ghemuit mai mult în veşmântul său prea subţire, pierzând şi ultima speranţă de ajutor omenesc. Am înţeles atunci că poţi dormi cu inima, chiar făcâdu-ţi slujirea, ba chiar crezându-te « pe Cale ».
Priveam chipul, cu ochii strălucind de-acum de febră, ai tânărului preot şi sufeream pentru el, pentru neputinţa de a se smulge acelei slujiri, căci nu fusese pregătit pentru ea. Era o asceză prea aspră pentru făptura lui delicată. Avea o voce minunată, un surâs plin de bunătate, credincioşii îl iubeau, deşi venise doar de câteva luni, dar nu bănuise, când alesese să facă stagiul în această frumoasă bisericuţă, că va fi peste puterile lui. Nu ştiuse că va petrece aproape toată iarna afară din sfântul altar, primind de la oameni – viii şi morţii lor, spre pomenire. Nu ştiuse că vin atât de mulţi, încât să nu-şi poată trage sufletul. Veneau, plăteau, se învârteau puţin şi plecau, dacă tot nu puteau intra în biserică, atunci când gerul îi răzbea. Da, ei puteau să plece…
La un moment dat mi-am scos fesul alb, de schi, acoperindu-mi în schimb capul cu gluga hainei şi m-am apropiat de tânărul slujitor al Domnului:
-Părinte, vă rog să puneţi căciuliţa asta!
A acceptat-o cu recunoştinţă şi ploaia de har pe care am simţit-o în preajma lui m-a umplut de bucurie. Ochii nu-i mai erau opaci, faciesul febrei a dispărut. Am înţeles brusc că nu de frig suferea părintele, ci de sentimentul părăsirii, al nepăsării fraţilor săi.
-Nu-i nimic, vă am pe voi! părea să spună surâsul său. Expresia feţei, concentrarea recâştigată demonstrau că reuşise să-şi reia rugăciunea.
Am ştiut atunci că va trece iarna cu bine, că va rezista şi acestei neprevăzute asceze şi ne vom bucura, cât va dura stagiul, de vocea şi bunătatea binecuvântării sale. Puţin mai târziu, soarele de ianuarie a ieşit din nori, încălzind prin mila Domnului, pe cei rămaşi în curtea bisericii, alături de preotul lor. Chipul lui era însufleţit de un curaj, de o forţă sfinţitoare, primită cu totul neaşteptat, ştim toţi de la Cine.
N-am îndrăznit să port căciuliţa albă, ci am dăruit-o unui copil, născut cu debilitate mintală. La un IQ sub 68%, medicii spun că nu poate exista ameliorare, nici evoluţie. Dar copilul, care cu greu a deprins scrisul, după ce a început să poarte fesul alb, socoteşte din zi în zi tot mai bine

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *