LOADING

Type to search

Un exerciţiu ascetic minim pentru cei foarte îndrăgostiţi

Editoriale

Un exerciţiu ascetic minim pentru cei foarte îndrăgostiţi

Share

Iisus_Hristos1-1

Nu sunt în depresie, nu sufletul îmi cedează, ci raţiunea. Nu mai am răspunsuri, cu care să consolez copilul părăsit, cu tot ce i se întâmplă. Chiar când mă stresează peste puteri, nu pot să-i aplic constituţia, fiindcă un glăscior de înger îmi tot repetă: las-o, maică-sa iarăşi nu i-a răspuns la telefon. E ocupată să iasă în lume cu iubitul ei cel nou şi să se sărute în văzul tuturor.

Iertaţi-mă, sfinţiţi părinţi, dacă aş îndrăzni să sugerez un mic canon pentru tinerii căsătoriţi. Sigur, ei au trecut de curând prin faţa sfântului altar, au primit binecuvântarea sfinţiilor voastre să se iubească. Poate nu le pretindeţi înfrânarea trupească în primul post al vieţii lor, căci de comun acord, n-au să vă asculte. Dar este oare atât de greu să nu se mai sărute în public? Să nu-şi mai ţină telefonul ocupat cu emisia continuă a interjecţiilor fără sens lingvistic (iubi-iubi, mu-mu, au-miau), în timp ce copilul din căsnicia precedentă rămâne uitat la rude, fără nici un semn de afecţiune, săptămâni în şir?! Şi culmea aroganţei, cei doi care nu-şi mai încap în piele de „iubire”îşi spun unul altuia „mami”…

Mai poţi invidia un om pe care te-ai străduit din răsputeri să nu-l distrugi?! Din ce zonă pulsională a fiinţei poate să răzbată o asemenea tentaţie ruşinoasă, în stare să facă praf tot lucrul tău sufletesc?

Pustiu de iubire şi plinătate de ură, da, părintele Cătălin „m-a citit”. Nu mă refer la prostiile pe care le scriu, ci la nava interioară a bisericii care sunt. Credeam că pot aduce la picioarele Domnului doar rugăciune curată, pace, blândeţe, iubire de toată lumea. Şi am braţele pline de cenuşa mâniei, în care sufletul mi-a ars îndelung.

Simt funiile care mă leagă şi ceva (cineva?) care le ţine strâns să nu mă prăbuşesc cu totul. Proba este peste puteri. Ieri seara, de cum îi administrez fetiţei medicamentul, se declanşează şi reproşul ei:

-Nu mi s-a desfundat nasul!

-Dar eu nu sunt Dumnezeu, ca să te vindec într-o clipă! Nici El nu o face întotdeauna, are pedagogia Lui. Ce-i cu nerăbdarea asta?!

-De ce trebuie să îndur eu mereu boală şi boală?continuă cârtirea cea mică.

-Asta e boală? Nu-i decât o mică răceală şi o zi frumoasă, în care a trebuit să renunţi la jocul pe-afară. Doamne vrea să te înveţe cum să te înfrânezi.

Nu-i spun, dar şi pentru mine, ziua a fost mizerabilă. Nu pot citi, nu pot scrie, nu pot ieşi să târgui, sunt clipă de clipă la dispoziţia ei, ca întotdeauna când este bolnavă. Această atitudine face parte din reţetă. Şi totuşi, în vremea rugăciunii lungi de amiază, fetiţa îşi găseşte de lucru ceva şi mă lasă în pace, după ce m-a întrerupt doar de cinci ori.

În fine, Doamne, suntem numai noi doi. Brusc, văd Faţa lui Iisus, aceeaşi care de atâtea ori mi-a surâs, strălucind de lacrimi. Nu curg pe icoană, ci însăşi imaginea Lui îi conţine plânsul. Doamne, nu merit favoarea asta, cu siguranţă sensul strălucirii Tale triste este altul. Poate undeva în lume, alţi creştini au fost ucişi, poate îmi ceri să plâng cu Tine pentru ei. Îmi vine să mă reped la canalul de ştiri. Deşi, n-am parcă destule suflete vrednice de plâns în familia mea?! Eu sunt primul…

În zori, copilul se vindecase complet, era vesel, putea merge la şcoală, nu mai tuşea. Jertfa făcută de alţii, undeva în lume, mi-au vindecat-o în Numele Tău, aşa cred, Doamne. Sau poate, revărsată peste secole, însăşi jertfa Ta continuă să vindece, atunci când ţi-o pretinde, cu glas mare, un copil…

Elena FRANDEȘ

Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *