Blestemele de la Turnu

“Iar care domn nu va înnoi nici va întări, ci va călca şi va strica şi va sparge (ctitoria), pe acel domn, împreună cu îndemnătorii lui, să spargă trupurile lor aici, să fie goniţi din casile lor, agonisita lor să o moştenească străinii, să-i rămăie copii săraci şi muiarea lui văduvă, să n-aibă cine să-i miluiască şi la a doua venire a Domnului să iasă osândit dinaintea feţei Sfinţei Sale Judecătorului, diavolul să stea de dreapta lui ducându-l să-l muncească în veac, şi să fie afurisit de 318 sfinţi părinţi de la Niceea. Cinste să aibă cu Iuda şi cu afurisitul Arie la un loc şi cu alţi necredincioşi evrei, cei ce strigară asupra Domnului nostru Iisus Hristos zicând : luaţi‑L, luaţi-L şi Îl răstigniţi pe El, săngele Lui să fie asupra lor şi asupra feciorilor în veci.” Antonie Voievod, domn al Țării Românești și ctitor al Mânăstirii “Cei ce se vor amesteca să facă pagubă şi stricăciune obieiului mânăstirii, boieri mari sau mici sau alţi slujitori domneşti sau boiereşti, unii ca aceia să fie legaţi şi afurisiţi, cu Iuda şi cu Arie să fie la un loc; pietrele şi lemnele să putrezească, iar trupurile lor să sta tot întregi şi să nu se aleagă de ei nici de casele lor nimic. Aceasta am dat Patriarhia Noastră să fie. Amin!”  (Dosoftei, cu mila lui Dumnezeu Patriarhul Ierusalimului și cu tot ținutul…)

Imaginaţi-vă câteva hectare cultivate cu diverse culturi agricole de fostul IAS; din loc în loc, zidurile medievale ruinate ale câte unei biserici se ridică deasupra câmpului, iar alte ziduri, mai mici, ale fostelor chilii, ale caselor domneşti sau ale bisericuţei lui Vladislav al II -lea, din care n-a mai rămas decât fundaţia, fac mici insuliţe în marea de porumb şi de rapiţă. La linia orizontului, spre răsărit, se conturează Rafinăria Brazi. La nord, la numai câţiva kilometri se întrezăreşte oraşul Ploieşti. De jur- împrejurul bisericii, pasc câteva vaci. Sunt liniştite. Dacă va începe ploaia, se vor putea adăposti, ca de obicei, în pronaosul bisericii domneşti. Biserica domnească, ctitorită iniţial de Vlad Ţepeş, refăcută de Antonie Voievod şi pictată de Constantin Brâncoveanu, se încăpăţânează să rămână în picioare. Acoperiş nu mai are demult, bolţile de pe naos sunt prăbuşite. Ancadramentele de piatră de la uşă şi ferestre şi pardoseala de dale au fost demult refolosite de oamenii satului. Şi frescele cu chipurile ctitorilor din pronaos au fost distruse cu furie parcă până la zidărie. Şi totuşi, în mod inexplicabil, portretele Sfântului Constantin Brâncoveanu şi Doamnei Marica n-au fost atinse deloc… Lângă Biserica Roşie, ctitoria lui Mihnea Turcitul, din care nu a mai rămas decât un zid, stau maldăre de gunoaie şi coceni. Cealaltă Biserică, cea Albă, răscolită de cercetările arheologice, este o privelişte dezolantă. În acte, însă, lucrurile stau bine… Suntem în 1997, în Rezervaţia Arheologică Târgşorul Vechi. Asta au găsit cei 4 părinţi trimişi să reînnoade firul vieţii monahale la Mânăstirea Turnu din judeţul Prahova. “Să faci totul, la loc, cum a fost! Canon!”, i-a spus Preasfinţitul Teodosie Snagoveanul, pe atunci episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, proaspăt numitului stareţ.

De parcă ruinele nu erau deja o povară suficient de grea, după reactivarea din 1997, mânăstirea a devenit inamicul nr. 1 al Muzeului de Istorie şi Arheologie din Ploieşti şi, prin “bunăvoinţa” acestuia, şi al Consiliului Judeţean Prahova. Motivul? Vechea vatră a mânăstirii prezenta un interes arheologic deosebit, iar cercetările arheologice erau, în opinia lor, incompatibile cu reluarea vieţii monahale aici. Mai întâi s-a încercat intimidarea şi alungarea obştii prin mijloacele cu care cei în cauză erau obişnuiţi: s-a dat telefon „de la judeţ”, s-a trimis “miliţia” etc. Părinţii n-au cedat. Au luat cu chirie câteva camere într-o casă a fostului IA S şi au amenajat în sufragerie paraclisul. Catapeteasma era din câteva bucăţi de material agăţate pe sfoară ca nişte perdele. Avea şi icoane; tipărite pe hârtie şi prinse cu bolduri la locul lor. De-acum puteau rezista oricât. Aveau Sfânta Liturghie zilnic.

A urmat şi o întâlnire cu directoarea muzeului. Doamna Lia-Maria Dulgheru, absolventă de Ştefan Gheorghiu, se adaptase rapid noului climat democratic şi îl aştepta pe părintele stareţ cu toată evlavia afişată. Pe birou era un teanc de vreo 7-8 Biblii şi Noul Testament, majoritatea ediţii ale neoprotestanţilor primite cadou, peste care trona o cruce de lemn fixată într-un postament. Cu o prefăcută amabilitate, neconvingător interpretată însă, a încercat fără succes să îl determine pe părintele stareţ să fie de acord ca mânăstirea să fiinţeze în afara fostei ei vetre.

Cum nu s-a putut ajunge la consens, s-a ajuns la conflict. Răutăţile din partea Muzeului şi a Consiliului Judeţean nu au încetat să curgă. Şi poate că nu ar trebui să ne mire. Ambele instituţii erau (şi sunt şi în prezent) conduse de persoane cu “ştate vechi”, experimentate în lupta cu Hristos şi cu Biserica. Nădăjduiesc din suflet că apartenenţa domnului preşedinte al Consiliului Judeţean la greco-catolicism n-a avut nimic de a face cu energia consumată în acest conflict. Odată, ştiind că reprezentam mânăstirea în instanţă, mi-a spus apăsat, printre dinţi: “Eşti prea tânăr să te lupţi cu mine!”. I-am răspuns: “Şi dumneavoastră eraţi un luptător când eraţi tânăr…”. Mă refeream la funcţia înaltă pe care a ocupat-o în tinereţe în UTC. Răspunsul lui m-a lămurit pe deplin: “Da, numai că eu luptam pentru o cauză dreaptă!”.

În afară de litigiul cu privire la dreptul de proprietate asupra vetrei mânăstirii, Muzeul mai avea un deziderat: să nu se reconstruiască mânăstirea, chiliile, casa domnească, pe locul celor vechi, ci cât mai departe posibil. Într-una din acele zile tensionate, citind o monografie a mânăstirii, am dat de blestemul lăsat de Patriarhul Ierusalimului Dosoftei (Dositei Nottara) împotriva celor ce ar face rău mânăstirii. După sfatul părintelui Ilarion Argatu, pe atunci aflat la Mânăstirea Cernica, existenţa blestemului trebuia cunoscută, aşa că textul a fost scris cu litere mari şi pus la vedere, în faţa bisericii. Asta a iritat şi mai mult conducerea muzeului, deşi nicăieri nu era vorba de ei anume, ci de “cei care se vor amesteca să facă pagubă şi stricăciune”. Se vede că glasul conştiinţei încă mai striga. Şi mai exista şi celălalt blestem, lăsat de ctitor.

Într-un număr trecut al acestei reviste am menţionat o primă moarte fulgerătoare asociată cu acest blestem şi următoarea întâmplare pe care o reproduc în citat: “Îmi amintesc mereu reacţia unuia din arheologi, acum director adjunct al Muzeului de Istorie din Ploieşti, pe când săpa un mormânt din Biserica Albă. Auzind rugămintea părintelui stareţ de a reînhuma creştineşte osemintele găsite, a strigat, bătând cu piciorul în pământ: „Până nu o să mor eu, aici nu o să fie mânăstire!”. Şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să împiedice existenţa ei. Fie ca Dumnezeu să nu ia aminte la cuvântul lui, căci nu ştia ce spune”. Era vorba despre domnul Dan Lichiardopol, care la momentul publicării articolului era director adjunct al Muzeului, aşa cum reiese şi din text. Între timp însă s-a întâmplat ceva ce eu am considerat cutremurător.

Timpul a trecut, mânăstirea a câştigat procesele, şi-a recuperat proprietatea şi a început lunga şi anevoioasa procedură de avizare a proiectului de refacere a incintei. Într-un final s-a obţinut autorizaţia, s-au făcut câteva foraje, dar s-au stopat lucrările pentru a se stabili precis poziţia celorlalţi piloţi foraţi. Dintr-o discuţie cu părintele stareţ am aflat că a doua zi urma să aibă loc o întâlnire cu toţi factorii de decizie şi să se reia şantierul pentru refacerea mânăstirii. Lucrurile intraseră în linie dreaptă. În ziua aceea am primit un SMS: “A murit domnul Lichiardopol”. Auzisem că ar fi fost bolnav, dar vestea a fost ca un şoc. N-am putut să nu fac legătura imediat cu blestemul şi cu cuvintele cu care singur se legase. Fusese cel mai energic adversar al Mânăstirii Turnu, dar în sine era un om sincer, un adversar onest care lupta cu convingerea că face bine. Nu a putut fi înmormântat a treia zi de la moarte, ci abia a patra, pe 16 august anul trecut. Era ziua de prăznuire a Sfinţilor Brâncoveni care rectitoriseră la Turnu.

Mai târziu, mi-am amintit că, odată demult, îl întrebasem pe părintele Nicodim Bujor, de metanie din Cernica, cel care a scris Acatistul Sfântului Calinic: “Părinte, de ce îi îngăduie Dumnezeu pe ăştia să se lupte aşa împotriva mânăstirii Lui?”. Şi mi-a răspuns: “Vrea Dumnezeu să se mântuiască şi ei…”. Abia după moartea domnului Lichiardopol am înţeles acel răspuns. Preotul care a oficiat înmormântarea a spus că înainte de a muri d‑l Lichiardopol l-a chemat, s-a spovedit “cu luciditatea pe care puţini muribunzi o au” şi a primit Sfânta Împărtăşanie.

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.