Mănăstirea Râmeţ. Crucea prigoanelor

Pe cine să mai mire în ziua de astăzi că multe mănăstiri din Transilvania sunt agăţate de munţi, învelindu-i ca o hla­midă a harului? Camuflate în desimea codrilor sau agăţate de-a dreptul pe stân­cării inaccesibile, aceste „zone li­bere“ ale Răsăritului creştin puteau respira slobode numai la periferiile sofisticatei civilizaţiii imperiale. Adică acolo unde se terminau drumurile oamenilor şi unde începeau doar căile Domnului…

Dubla apocalipsă a monahului Silvestru
Pârâul Geoagiu a săpat în munţii Trascăului un coridor îngust. Ce răbdare, ce sfidare a nemişcării, a încremenirii bolovănoase! O apă firavă şi-a găsit mo­dul de exprimare, croindu-şi drum prin­tre erele geologice, cu mult curaj. Acest exemplu o fi mişcat şi ini­ma celor dintâi ere­miţi (Râmeţ vine de la eremit, sihastru) ca­­re şi-au aşe­zat mat­­ca de-a lun­gul a­ces­tei ape, cu mul­­te secole în urmă. Aici, pe prun­dişul îngust, s-a ridicat o bisericuţă simplă, asemănătoare cu cele de la Densuş, Sântă-Măria Orlea ori Strei. Lungă de 12 m, înaltă de 18 m, bise­ricuţa este ridicată aproape brutal, din piatră de carieră. O construcţie „urgentă“, un avanpost al credinţei dreptmăritoa­re, al cărei act de naştere pare a fi anul 1377, luna iulie, ziua 2. Arhiepiscopul Ghelasie şi-a dat încuviinţarea pentru ridicarea acestei zidiri. De-a lungul istoriei, mai mulţi domnitori mun­teni au ocrotit sfântul lăcaş: Radu cel Mare – ctitorul Mănăstirii Dealu, sau Mihai Viteazul – cel care a înmănunchiat primul fiinţa istorică a treimii neamului românesc.
Pentru mănăstire, secolul 18 este cel al dis­tru­gerii poruncite de Maria Tereza, eveniment con­semnat lapidar într-un Octoih: „…scris-am eu, Silvestru monahul, când au stricat necredincioşii mă­năs­tirea de la Râmeţ şi cea de la Geoagiu, la anul 1762, în august 20, într-o zi de sâmbătă, spre pieirea lor“. Grab­nic refăcută, este la fel de grab­nic distrusă, din nou, du­pă răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, în 1785. Culmea, acelaşi Silvestru, martor încremenit, consemnează nenorocirea. Un călu­găr care a avut parte, în scurta sa viaţă, de o dublă apocalipsă…
Se repară cu greu în 1792, dar numai ca bi­serică de mir. Rămâne însă în inima localnicilor ca mănăstire, „maică a celor 7 biserici de pe va­lea Râmeţului“.
În 1940 se reia pravila monahală, în 1955 maicile iau locul călu­gă­ri­lor, iar în 1959-60 obştea este risipită prin Decretul comuniştilor. Totuşi maicile nu pără­sesc locul, se pri­pă­şesc prin Teiuş şi Aiud, înfiinţează o secţie de covoa­re. În 1969 li se permite să revină în jurul mă­năstirii, dar numai îmbrăcate civil, „pentru a întări secţia de covoare lucrate manual“. La începutul anului 1972 s-a autorizat reînfiinţarea mănăstirii, sub conducerea maicii stareţe Ierusalima Ghibu. În tot acest timp, suflul du­hovnicesc a fost ţinut în viaţă de marele călu­găr, jertfelnicul Dometie Manolache, cel căruia, mai mult ca sigur, generaţiile viitoare i se vor ruga ca unui sfânt…

Şi duhul sfântului se purta peste ape…
Între anii 1925-28 au avut loc pe valea Geoa­giului mari revărsări de ape. Bisericuţa veche plutea literalmente ca o corabie bătrână peste mâlurile şi bolovănişurile ameninţătoare. O dată ce s-a mai potolit urgia, cei de faţă au constatat în­mărmuriţi că pe pervazul de la altar se odihnea cu­min­te un cap. Un craniu – pesemne al vreunui călugăr mu­tat de multă vreme la Dom­nul. Intuind un semn ce­resc, oamenii au aşezat cu evla­vie craniul într-o raclă, în in­cinta bisericii. Al cui era, nu ştiau, dar o bănuială plutea în jurul misterioasei descoperiri. Într-o zi îşi face apariţia la Râmeţ o străină, o fată tânără, venită – spunea ea – toc­mai din Maramureş. Mai precis, din Ne­greşti-Oaş. O chema Maria şi a avut o vedenie, prin care i s-a arătat Râmeţul şi numele ce­lui care avea să o scape de demonii ce-o chi­nu­iau de atâta timp. Fata cade în genunchi la racla din biserică şi, după o luptă crâncenă cu diavolul, care a durat câteva zile, este elibe­rată. Autorul acestei exorcizări? Evident, darul lui Dumnezeu, dar prin lucrarea şi descoperirea Sfântului Ghelasie, arhiepiscopul transilvănean de secol 14.

O relicvă a harului
Arheologii caută în stratele de roci vestigii ale trecutului. Schelete fosilizate, organisme care odinioară au trăit în acele locuri. Întipărite în piatră, cochiliile de melci sau vertebrele unor ani­male vorbesc despre trecutul viu al acelor locuri. La Râmeţ, după „întâmplarea“ Mariei, oamenii şi-au amintit de o piatră ciudată, care poartă în­tipărită o urmă de… copită! Legă­tu­ra s-a făcut pe loc: este a asinului pe ca­re obişnuia să mear­gă cuviosul Ghe­la­sie. Pe spinarea a­ces­­tui asin a şi murit pe cale vlădica, şi a­şa şi-au făcut intra­rea în Ierusalimul de la Râmeţ: cu copita animalului săpată instantaneu în piatra de la intrare şi cu sufletul călugărului încrustat în cerurile mănăstirii, de unde va veghea până la plinirea vremii!

Perechea cerească
Pe data de 29 iunie 1982, părintele Do­metie Manolache împlinea 7 ani de la trecerea la cele veşnice. După parastas, episcopul Emilian Birdaş a sfinţit pia­tra de temelie a noii biserici. Peste ani, la sfinţirea lăcaşului, maica stareţă Ierusa­li­ma a spus: „Biserica nouă este ctitoria întregii Românii. Ne-au ajutat credincioşii din Moldova, Ţara Românească, iar ardelenii noştri n-au pregetat zi şi noapte să ne sprijine, să ne ajute, să ne încurajeze“. Iar data de 29 iunie 1992 a rămas în me­moria mănăstirii ca un moment de în­treită şi neasemui­tă bucurie: sfinţirea bisericii noi, la care a participat Patriarhul Teoctist împreună cu membrii Sf. Sinod, aducerea unei părţi din lemnul Sfintei Cruci de la Mănă­s­tirea Xiropotamu din Muntele Athos şi cano­ni­zarea Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţ. Mi­reasa cea nouă, cu hra­mul Sf. Apostoli Petru şi Pavel, a fost pictată de maestrul Gri­go­rie Po­pes­cu, arhitectura ei fiind o combinaţie de stiluri bi­ne proporţiona­te; în interior, la loc de cinste, se află racla cu moaştele marelui trăitor ardelean. În umbra noii biserici stă vechea ctitorie a ere­mi­ţi­lor, care şi ea a străbătut un lung drum al re­stau­rării: ridicarea cu 2,08 m de la sol, din cauza apelor de in­filtraţie şi a eroziunii, fiind în pericol de de­gra­dare şi prăbuşire (lucrare executată de ing. Eugeniu Iordăchescu, în 1988, acelaşi care a sal­vat, prin translare, numai în Bucureşti 13 bi­serici), apoi restaurarea şi conservarea picturilor (1987-89). În fine, toată incinta mănăstirii a fost, decenii la rând, un şantier. Acum, liniştea edilitară s-a aş­ternut peste vale. Măicuţele se roagă, mun­cesc, cântă, fac milostenii. Candela recunoştin­ţei arde neîntrerupt la căpătâiul părintelui Do­metie, rugăciunile de mulţumire se îndreaptă spre racla Sfântului Ghelasie. În mu­zeu, într-o piatră cu urmă de copită, s-a cioplit etenitatea „întru clipeala ochiului“. Noi, oamenii simpli, trebuie să muncim din greu la ea. Biserica cea nouă este argumentul cel mai bun…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.