Memoriile unui pelerinaj(I): Arma desecretizată

Omul nu trebuie să își țină bunătatea ca o armă secretă, pe care să o folosească doar ca alternativă, ci să înceapă cu ea. Omul are înclinarea de a face bine. Are însușirea de a fi bun. Efortul lui este de a stărui în bine. Combinația perfectă: un cap bun și o inimă bună*. Evanghelia conține instrucțiunile convingătoare de exteriorizare a bunătății. Unde stăpânește bunătatea, acolo nu sunt oameni triști. Această armă secretă nu are legătură cu reputația, nu ține cont de prejudecăți, ci eliberează tot ce atinge.

Orice soldat are nevoie de curaj pe câmpul de luptă, dar și de arme.

Creștinul se apără cel mai eficient, întorcând obrazul și iubindu-și inamicul. Conflictul apare în momentul în care omul își propune scopuri lumești și confundă răutatea cu virtutea, activând plin de egoism și de cruzime, justificându-se prin exemplul celorlalți, care procedează la fel. Bunătatea creștină se raportează Testamentului din Ierusalim, nu moștenirii Atenei, Romei sau Berlinului.

Forma alienată de bunătate care ni se prezintă azi nu are miez creștin. A fi bun doar cu asociații firmei, pentru maximizarea profitului, nu este o aplicare a Evangheliei, ci o încălcare flagrantă, conștientă, în formă repetată. Mulți se plâng că nu au ce face, când la doi pași de ei sunt zeci de fundații care caută voluntari. Când putem ajuta, să nu refuzăm. Dacă putem hrăni copii bolnavi, bunătatea noastră va fi cel mai eficient medicament pentru ei.

Cu mult înainte de a ne înțelege pe noi înșine printr-o introspecție serioasă, ne înțelegem prin prisma bunătății manifestate față de toâi cei din jur**. În principiu, ar trebui să fim încrezători în funcționalitatea mesajului unei Cărții vechi de 2000 de ani. Atât de multe generații au aplicat morala evanghelică, nu se poate să se fi înșelat miliarde de oameni. Suntem buni în măsura în care imităm modelul de bunătate al altor oameni*** (al mamei, al sfinților).

Bunătatea nu este o armă de distrugere a slăbiciunilor, ci de compasiune și ajutorare permanentă. Sarcina ei este a aduce ordine în haosul lumii. Nu ignoră decăderea, ci o demască, fără jigniri și cu multă răbdare. Nu este niciodată stânjenitoare, chiar dacă inamicii ei o iau în derâdere. Cei care sunt nerecunoscători nu jignesc doar imaginea trecutului, ci trecutul însuși. Bunătatea implică generozitate și recunoștință, ambele izvorâte din dragoste (atât a dăruitorului, cât și a primitorului).

În acest univers al neputinței, orice bunătate împrospătează speranța neputincioșilor că nu vor fi zdrobiți.

Cea mai nereușită farsă a lumii este discreditarea (banalizarea) binefacerii. Motivul: bunătatea este neeconomică, nu satisface acționariatul. Dar logica aceasta nu este un reper solid. Pentru această galaxie, nu există alt adevăr decât minciuna. Se cultivă o educație a răutății, a individualismului, a narcisismului, a satisfacerii oricăror pofte egoiste, în numele respectării unor drepturi. Oamenii trăiesc în mici celule, zăngănindu-și satisfăcuți lanțurile.

Atunci când omul asediază singurul Adăpost, devine un slujitor al răului. Feministele argentiniene care incendiază catedrale nu pot fi un model pentru copiii de mâine. Problema răului nu este că se opune binelui, ci că nu are ce să ofere la schimb. Răul este o inepție, o stupiditate, o armă diabolică. De aceea, omul se străduiește toată viața lui SĂ EVITE RĂUL.

Oricât de halucinantă ar fi prigoana, bunătatea nu poate fi lichidată. Este un bun de mare preț, care nu poate fi furat nici prin tortură. Este o problemă de voință (în prima fază) și de curaj (ulterior).

Un discipol învață să își recunoască vină, să scape de orice șoaptă meschină și să îmbuneze pe alții. Doar Câțiva aleg bunătatea, dar aceștia vor fi buni și cu cei Mulți.

Marius MATEI

_______________
*Nelson Mandela.
**Hans-Georg Gadamer.
***Theodor Adorno.