Sfânta Sofia, inima Bizanţului

Cronicarul bizantin Georgios Sphrantzes va sluji ultimilor 3 împăraţi bizantini încă de la vârsta de 16 ani şi jumătate, începând cu 17 martie 1418. Însemnările sale zilnice despre cucerirea Imperiului bizantin reprezintă o sursă veridică pentru istoria noastră bisericească. Sphrantzes, prietenul din co­pilărie al ultimului Constantin – împăratul Bizanţului, a fost martorul unor uluitoare minuni dumnezeieşti petrecute în zilele de pe urmă ale acestei cetăţi.
În acele clipe de groază, cronicarul îşi nota, în a 29-a zi a lunii mai din anul 1453: „O, înţeleptele tale judecăţi, Hristoase Împărate, cât de nepătrunse sunt şi ne­cuprinse de mintea ome­­nească! Şi se putea ve­dea acea prea­mă­reaţă Sfân­tă Bi­serică a Înţelepciu­nii lui Dum­nezeu (Sfânta So­fia), cerul pogorât pe pă­mânt, scaunul măririi lui Dumnezeu, loc de pogo­râ­re a heruvimilor, a doua bol­tă cerească, zidire ridi­ca­tă de mâinile lui Dum­ne­zeu, clădire minunată la ve­dere, fala lumii întregi, frumuseţea frumuseţilor şi mai frumoasă încă… Şi pretutindeni numai nenorocire ce cădea peste tot omul…”

Sfânta Sofia – ctitorie cerească
Cărţile sfinte povestesc că Iustinian cel Mare (527-565), hotărând să construiască o biserică închinată Înţelepciunii lui Dumnezeu, a căzut după o vreme în mare mâhnire sufletească, deoarece nu mai putea continua lucrările la această măreaţă biserică pentru care angajase câteva mii de lucrători ce trebuiau plătiţi şi hrăniţi. Aceştia erau conduşi de cei mai renumiţi meşteri şi arhitecţi ai acelei vremi. Pe când îm­pă­ra­tul se odih­nea într-una din fru­moa­sele grădini ale pa­la­tului său, cu­ge­tând cu amărăciune ma­re la ce­le cu ne­pu­tinţă de rea­lizat chiar şi de un mare împărat, i s-a arătat un ostaş fru­mos la chip şi mai deo­sebit parcă de­cât toţi ceilalţi ostaşi care slu­jeau în cetate. Acesta a început a-l în­treba cu îndrăzneală de­spre pricina mâhnirii sale. Crezând că este unul dintre ostaşii mai noi, adus să slu­jească la curtea sa, îm­pă­ratul a început să-i vorbească aceluia cu toată sinceritatea unui creştin despre problemele pe care le întâmpina:
– Cum să nu mă mâhnesc, când am început o aşa de mare lucrare, în­chinată Sfintei Înţelepciuni a lui Dumnezeu, Stăpânul pe Care toată făptura trebuie să -L slăvească cu fapta, cu gândul şi cu cuvântul, iar acum mii de oameni aşteaptă să lucreze, pe când visteria împărăţiei mele este goală…
– Împărate, i-a răspuns ostaşul, să trimiţi Înălţimea Ta, din supuşii Măririi Tale, în locul…. şi data… (şi descriindu-i cu de-amănuntul acele locuri, i-a vorbit despre un castel la care trebuia să se ajungă, trecând printr-o pădure de la marginea unei cetăţi neînsemnate). Vei primi îndeajuns aur pentru a termina acest măreţ locaş de slavă.
Apoi ostaşul a părut că pleacă la slujba sa, făcându-se nevăzut de la faţa împăratului. Rămânând singur, împăratul a cugetat întru sine, că chiar şi un ostaş îşi permite să-şi bată joc de el, văzându-l în aşa mâhnire adâncă. A suspinat adânc, iar a doua zi, fiind împreună cu sfetnicii săi cei mai apropiaţi, cu care obiş­nuia să se consulte adesea în problemele de primă importanţă ale împărăţiei, le-a povestit acestora despre întâmplarea petrecută în ajun, în grădina palatului său.
– Împărate, a luat cuvântul unul dintre sfet­nicii săi de seamă, vom face întocmai cum vi s-a spus de către ostaş. Noi nu credem că Dum­nezeu a îngăduit ca un ostaş să-şi bată joc de împăratul nostru cel iubitor de Hristos, care nu a dorit răul supuşilor săi niciodată. Acest lucru poate să fie de la Dumnezeu.
Şi pornind la drum, două dintre căpeteniile palatului împărătesc au ajuns îndată la mar­gi­nea acelei cetăţi neînsemnate, despre care vor­bise ostaşul. Au trecut prin pădurea descrisă de acesta, ajungând în cele din urmă la castel, unde au fost în­tâm­pi­naţi chiar de către acel os­­taş care îi vorbise împăratului. Duşi într-o cameră unde era vistieria, căpeteniile au umplut mai mulţi saci cu galbeni din destul pentru marele împărat Iustinian, fără să discute altceva în afara misiunii încredinţate lor. Întorcându-se căpe­teniile la Constantinopol, împăratul a rămas mut de uimire ceasuri întregi, după care a poruncit acelor supuşi să meargă din nou în acel loc pentru a aduce la palat cu plecăciune multă pe acel om aşa de darnic şi puternic, spre a fi rânduit să conducă treburile împărăţiei alături de el. Ajungând supuşii împăratului în ce­tatea în care fuseseră mai înainte şi colin­dându-i împrejurimile apoi, nu au mai găsit nici un fel de pădure, iar despre castel nu au­zise nimeni că ar fi existat vreo­dată aşa ceva în îm­prejurimile a­ce­lei ne­în­semnate cetăţi. Aflând despre acestea, îm­păratul a dat slavă lui Dumnezeu, soco­tind, împreună cu patriarhul şi cu toate feţele bise­ri­ceşti, că acest ajutor neaşteptat a venit din partea Sfântului Arhan­ghel Mihail.

Sf. Sofia: Minunile de dinaintea căderii Constantinopolului
În celebra sa lu­cra­re Creşterea şi descreş­te­rea imperiului oto­man, scrisă în latineşte, Dimitrie Cantemir po­vesteşte că ajungând odată într-un anume loc din Turcia, pe când petrecea în această împărăţie, înainte de a urca pe tronul Mol­do­vei, a aflat o veche mănăstire ortodoxă, părăsită în acea vreme (sfârşitul veacului al 17-lea). Despre aceasta localnicii ştiau, din tată în fiu, că unii dintre călugării trăitori în mănăstire pe vremuri ajunseseră la o aşa de înaltă trăire du­hovni­ceas­că încât seara mergeau la vecernie în oraşul marelui Constantin, la mă­reaţa bi­serică a Sfin­tei Înţelep­ciuni, cale de peste 300 de km, în zbor, cu iuţi­mea gândului, întor­cându-se înapoi du­pă slujbă, în mă­năs­tire, în acelaşi fel.
– Credeţi voi toa­­te acestea cu a­de­vărat? i-a întrebat marele cărturar.
– Nu numai că ne-au spus-o părinţii noştri, pentru care avem cea mai mare consideraţie, dar a­ces­tea se află scrise şi în cărţile noastre mai vechi, scrise de învăţaţi de seamă (turci), iar tot ceea ce se scrie în căr­ţile învăţaţilor noştri, noi credem şi nu pu­nem la îndoială nimic.
Pe locul Sfintei So­fia s-a aflat mai înainte o altă biserică, de mai mici dimensiuni, pur­tând acelaşi hram, în care a predicat Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfân­ta Sofia era aşa de im­presionantă prin arhi­tec­tura, rânduiala sluj­belor şi pictura sa, încât solii împărăţiei Rusiei kievene, plecaţi prin marile capitale ale lu­mii să aleagă credinţa cea adevărată, au fost pătrunşi aici de Duhul lui Dumnezeu până în străfunduri. Participând la slujbele de la Sfânta Sofia, acestora li s-a părut că locuiesc în cer.
În ultimele zile ale Bizanţului, cronicarul Sphrantzes povesteşte, ca martor ocular, că „o lumină ca de fulger coborând din cer sta toată noaptea deasupra cupolei Sfintei Sofia şi o acoperea”. Dar într-o seară, pe când a doua zi turcii voiau să plece de pe câmpul de bătălie, au zărit iarăşi lumina pogorându-se din ce­ruri. Aceasta nu a mai luminat însă toată noap­tea, ci, depărtându-se de cupolă, s-a împrăştiat şi a dispărut. În însemnările sale, cronicarul Georgios Sphrantzes ne relatează: „Şi aşa mare nădejde i-a cuprins pe toţi turcii (cum că harul lui Dumnezeu i-a părăsit pe creştini), nădejde care pentru păcatele noastre s-a şi împlinit”. Leonardo din Chios, Sphrantzes şi Kritobulos descriu ultima liturghie care a avut loc în mă­reaţa catedrală. Se spune că biserica era plină ochi de credincioşi. După utrenie, pe când abia începuse liturghia, afară s-a auzit zarvă mare şi încrucişări de arme. Marile porţi ale bisericii s-au închis. În cartea Sfârşitul omului se mai adaugă faptul că mulţi credincioşi se aflau în acele ceasuri în biserica din subsolul Sfintei Sofia. Cronicarii rela­tea­ză că la un moment dat uşile au fost sparte. Au fost luaţi prizonieri, au fost ucişi mireni, călu­gări şi slujitori. În­vin­­gă­torii şi învinşii au văzut şi au povestit apoi că preoţii de la altar s-au îndreptat cu Sfintele Da­ruri, chivotul şi sfinţeniile spre zidul dinspre mia­zăzi al alta­rului, iar aces­ta, la po­runcă dum­ne­ze­ias­că, s-a deschis şi i-a cu­prins acolo, până în ziua în care biserica va fi din nou sfinţită şi litur­ghia va continua din mo­mentul în care a fost întreruptă. Cartea Sfârşitul omului ne informează că acei cre­dincioşi, aflaţi sub biserica Sfânta Sofia, au rămas ca împietriţi, în rugăciune, aşteptând măreaţa zi a continuării acelei liturghii între­rupte, când preoţii vor ieşii din nou cu sfintele daruri din zidul care i-a înghiţit. Însă toate „la plinirea vremii”.
Astăzi biserica Sfin­tei Sofia este transfor­mată în muzeu. Având în spate palatul Top­kapî, iar la intrare Mos­cheea Albastră, Sfânta Sofia este vie în sufle­te­le a milioane de creş­tini orto­docşi de pretutin­deni .Măreţia sa ne în­deamnă la pocăinţă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.