Revista:

Mănăstirea Nicula

id661_atlasullumiicrestine.jpg.jpg

Sub harul Maicii Domnului

La mânăstirea Nicula, în apropiere de oraşul Gherla (judeţul Cluj), an de an, data de 15 august – sărbătoarea Sfintei Maria cea Mare – se adună creştinii din întrega ţară, dar mai ales din Ardeal. În urmă cu peste 300 de ani, Icoana Maicii Domnului de aici a lăcrimat timp de mai multe săptămâni. De atunci şi până astăzi multe mărturii despre minunile înfăptuite i-au dus faima icoanei şi mânăstirii. Pe drumurile Transilvaniei curg râuri-râuri de pelerini ai credinţei, veniţi să se închine Maicii Domnului de la Nicula. Adesea, oamenii străbat drumul între Cluj-Napoca şi Gherla pe jos, desculţi, intonând imnuri religioase, în semn de adorare faţă de Preacurata.

Locul de pelerinaj al ardelenilor

Dealuri verzi, pădure dea­să şi umbroasă cât vezi cu ochii. Linişte, pace, sfinţenie, tămăduirea bolilor sufleteşti şi trupeşti. Aproape de cer şi de Maica Domnului. Asta caută pelerinul sosit în micul sat ardelean Nicula. Odată ajuns aici, trebuie doar să se lase cuprins de har. La Nicula sunt două biserici. Aşa că pentru reculegere credinciosul obosit de drum şi de soarele amiezii poate alege fie cocheta bisericuţă din lemn, fie se poate adăposti în răcoarea bisericii mari, din cărămidă şi piatră. Ambele sunt situate pe un platou înconjurat spre sud-vest de Dealul Mânăstirii, Dealul Cărbunari, Podul Mic, Podul Mare şi Poiana Luchi, iar la răsărit de dealurile Zapodia şi Ghergheleul.
Data întemeierii aşeză­mân­tului monahal de la Ni­cula este incertă. Prima bi­serică atestată pe aceste meleaguri se crede că a fost construită în 1552, deşi unii cercetători istorici susţin că 1695 ar fi anul construcţiei. Acestă primă bisericuţă a ars împreună cu tot satul la 1602, însă, între anii 1700‑1712, pustnicul orto­dox Ni­colae construieşte în locul vechii biserici o alta, tot din lemn, închinată “Sfintei Treimi”. Dar şi acesta a ars la 24 aprilie 1973. Din cauza incendiului, arhimandritul Cle­opa Nan a dispus înlocuirea ei, în 1974, cu o alta, tot din lemn, cu o arhitectură foarte asemănătoare bisericilor din Maramureş. Aceasta este biserica mică. În ea a fost adusă şi aşezată icoana Maicii Domnului zugravită în 1681 de către meşterul preot greco-catolic Luca din Iclodul Mare şi cumpărată de către un locuitor din Nicula, Ioan Cupşa. Datorită acestei icoane făcătoare de minuni mânăstirea a devenit foarte cunoscută în împrejurimi, în Muntenia, Moldova şi chiar peste hotare. Istoria consemnează că icoana reprezentând-o pe Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe ar fi plâns timp de 26 de zile în anul 1694.

Alice-Claudia Gherman

Locaţie: la 52 km N-E de Cluj‑Napoca şi la 7 km de oraşul Gherla; se poate ajunge pe drumul euro­pean E571; există curse de autobuz pe ruta Cluj-Napoca-Gherla, dar şi Nicula-Gherla.

Biserica mare

A fost construită la iniţia­tiva profesorului de teologie greco-catolică la Gherla, Mihail Ivaşco (1836-1878). Între anii 1875 şi 1879 se ridică biserica, iar în 1898 a fost tencuită şi acoperită cu tablă. Sub administraţia lui Ioan Ivaşco, fratele ctitorului, au fost ridicate şi cele două turnuri de către zidarul Teodor Catană şi fiul său, lemnarii Ioan Mureşan şi Alexandru Rus, împreună cu tinichigiul Dumitru Nas, toţi din Gherla. Biserica mare, cu hramul “Sfântul Ioan Botezătorul”, este construită din piatră, cu boltitura de cărămidă, în formă de navă, în stil neoromanic, după planul arhitectului italian Laurenţiu Zottieh, având 30,70 m lungime, 11,35 lăţime, cu naos şi pronaos foarte încăpător. Iconostasul aurit a fost sculptat de S. Kertstesiu din Tăşnad. În mijlocul iconostasului este aşezată Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. Din 1948, lăcaşul de cult a trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române. Uşa de la intrarea în biserică este din lemn de stejar cu o sculptură foarte frumoasă. A fost montată după 1970, în timpul stăreţiei Arhimandritului Cleopa Nan. Pictura originală a fost realizată de către canonicul Mihail Şerban din Gherla în 1883, autorul fiind pictor şi compozitor muzical. Actuala pic­tură este realizată în tempera, stil bizantin, de către pictorul focşănean Vasile Pascu, în anul 1961.

Legenda icoanei făcătoare de minuni

În 15 februarie 1694 câţiva ofiţeri şi soldaţi din regimentul de călăraşi Hohenzollern de la Gher­la s-au dus la Nicula. Aceş­tia erau romano-catolici. Nefiind pe la ei biserici ră­săritene, au dorit să va­dă biserica românească din Nicula. Au intrat în bi­serică şi şi-au oprit ochii asupra Icoanei celei noi a Maicii Domnului. Au ob­servat, spre marea lor mirare, că Maica Sfântă din icoană plânge cu lacrimi adevărate. Uimiţi de această întâmplare minunată au alergat la pre­otul din sat, popa Mi­haiu, şi i-au spus ceea ce au văzut. Preotul Mi­haiu aleargă şi el la biserică însoţit de ofiţeri şi soldaţi şi când ajunse văzu că, într-adevăr, icoana lă­cri­mea­ză cu adevărat. Femeile din sat sosite să vadă miracolul, ştergeau lacrimile de pe faţa Maicii Domnului, dar acestea nu încetau să curgă. Vestea acestei minuni s-a răspândit cu repeziciune în satele din jurul Niculei şi din toate părţile poporul venea să vadă pe Maica Domnului plângând. Lăcrimarea a ţinut, cu mici întreruperi, din 15 fe­bruarie 1694 până în 12 martie acelaşi an. Tradiţia susţine că cei care au vă­zut Icoana lăcrimândă a Maicii Domnului nu au fost omorâţi de tătari sau turci şi mulţi bolnavi s-au vindecat, vizitând-o.

Nicula, tezaur de icoane pe sticlă

În clădirea chiliilor, zidită între 1913 şi 1920, acoperită cu tablă de zinc, care cuprinde şi un paraclis cu hramul “Buna Vestire” pentru sluj­bele de iarnă, există şi un muzeu. Muzeul mânăstirii este înzestrat cu o bogată colecţie de icoane pe sticlă de la Nicula, Făgaraş, Scheii Braşovului, Sălişte, Valea Sebeşului. Dar cuprinde şi icoane pe lemn maramureşene, de pe Someş sau de prin alte locuri, din secolele XVI-XVIII. Icoanelor li se adaugă Cazania lui Varlaam de la 1643, Biblia de la 1795 a lui Ioan Bob, Antologhion de la 1773 etc. Prin intermediul şcolii de iconari de la mânăstirea Nicula a pătruns în Transilvania tehnica picturii pe sticlă, originală din Boemia, Austria şi Sudul Germaniei, zone în care tradiţia manufacturilor de sticlărie s-a împletit cu spiritul religios al poporului. Atelierul de icoa­ne pe sticlă, prin care Mânăstirea Nicula duce mai departe prestigiul tradiţiei româneşti al picturii icoanelor pe sticlă, face ca icoanele de aici să fie apreciate şi astăzi în ţară dar şi în străinătate.